Peisajul este superb si marea de un albastru pur. Suntem incantati. Ma simt ca intrata in alta lume - insulele sunt aglomerari de calcar - ca niste lapiezuri imense. Vaporase pitoresti plutesc printre ele. Larisa vede niste capre pe una din insule si este entuziasmata de ele - ne gandim ca am putea locui acolo - daca sunt capre e precis si apa. Vizitam o grota - denumita Grota Piratilor. Cam mititica pentru pirati dar locurile intradevar sugereaza activitati de comert ilicit pe ape. Insulele par in asa fel aranjate incat sa nu permita trecerea mai multor vapoare printre ele si in acelasi timp par a fi destule locuri de ascuns in caz de primejdie. Vedem si orasul scufundat - acum mai mult ruine pe fundul marii. Ma distreaza enorm sa imi pun masca de snorkeling si sa ma scufund cu capul in apa in timp ce barcuta merge. Alex ma tine sa nu cad peste bord si Vamos ne pozeaza. La vizionarea pozelor apare ca si cum Alex ar incerca sa ma innece. N-a reusit. Simena este un fost oras lycian, denumit acum Kalekoy in limba turca. Orasul a fost construit pe un vechi cimitir, peste tot se vad morminte lyciene a caror forma este specifica. Pe o colina se afla construit un castel si un mic teatru cu o acustica foarte buna. Mancam in Simena la un restaurant pe cheu. La intoarcere capitanul a oprit vasul intr-un golfulet si sarim in apa si ne balacim - destul de putin deoarece se insereaza si soarele parca nu mai incalzeste atat de puternic. Pe intuneric ajungem cu microbuzele la tabara de baza, campingul nostru din Cirali. Plimbarea de duminica ca fost destul de obositoare si in consecinta ne luam o zi de odihna, o zi de odihna in concediu de odihna. Vremea s-a mai racit putin fata de cum era cu o saptamana inainte. Dimineata e mai racoare, la fel si seara, iar soarele parca e mai slab, sau ne-am bronzat noi si nu mai simtim cum arde? Astazi sunt valuri - pentru prima data de cand suntem aici. Marea nu mai este asa de limpede si parca e mai rece putin. Eu si Larisa stam mai mult la soare. Alex cu Adi se duc la catarat. Ziua trece repede si imi doresc sa nu se mai termine. Sa stau la soare si sa plutesc pe apa. Da, stiu, din nou sa plutesc, mereu ... mi se pare ca e un lucru pe care l-as face oricand. Stabilim da facem o tura de treking pentru ziua urmatoare, pana la Tekirova. 18 km conform cartilor despre Lycian Way.
Dis de dimineata facem cumparaturile - uitam sa luam apa, ca de obicei dealtfel si plecam la drum. Suntem din nou pe Lycian Way. De fapt in fiecare zi am fost - poteca oficiala trece prin fata campingului nostru si merge pe plaja. Cu ajutorul unei localnice gasim usor locul unde poteca paraseste drumul asfaltat. Spre uimirea mea aici indicatorul indica tot 18 km, noi uitasem ca Cirali are aproape 3 km care nu sunt pusi la socoteala de carti, asta inseamna 21 de km plus inca 1 sau 2 de mers prin Tekirova. Cumva miraculos ni se parea ca in 5 ore maxim vom ajunge. Daca eram la maraton poate ... dar noi eram la concursul de cine merge mai lejer si iar eu cu Larisa am concurat si la proba de cine strange mai multi melcusori, terminata la egalitate dealtfel. Drumul are un parcurs sinuos pe langa coasta cu popasuri in fiecare golfulet cu plaja. Daca drumul poposeste poposim si noi si e musai sa facem o baie in mare. Intr-un golf cu nisip negru ne oprim sa mancam. Pentru ca aici nu vine nimeni ambalajele si resturile aduse de mare sunt intr-un numar mai mare si mai vizibile. Urme ale civilizatiei actuale. Vedem niste albine foarte mari care vin la mancarea nostra si sunt atrase de pateul lui Adi. Eu si Larisa, ca fetele, ne panicam putin. Si pornim iar la drum. Soarele e puternic si peisajul arid. Tufisuri uscate si plate cu tepi ne insotesc de o parte si de alta a potecii. Si soarele incepe sa arda. Ne intalnim cu doua doamne englezoaice, cam pe la 50 de ani. Apa noastra este pe sfarsite asa ca le intrebam cat mai avem de mers: "5 ore" ne raspund ele. Noi, inca entuziasti si fara minte, ne inchipuim ca daca ele au facut cinci ore, noi, tineri, in putere si fara minte ne gandim ca ajungem in 3. Evident ... ca nu. Pe deasupra ni s-a terminat si apa. Noroc ca dupa vre-o 30 de minute de la intanirea cu englezoaicele ajungem iar la o plaja unde e o baraca de pescari. Alex le cere niste apa si ei amabili ne dau cam jumatate de sticla. Ne hotaram sa face economie. Usor de spus - greu de facut cand te bate soarele in cap. Pe aceiasi plaja ceva mai incolo la vre-o 50 de metrii de mal sunt ancorate doua vaporase. Tot Alex, de data asta innot, se duce sa cumpere niste apa. Capitanul, dragut, ne da nu numai apa ci si niste cornuri si vine si el pe mal sa vorbeasca cu noi. Asa aflam inca o data ca rusii beau foarte mult, de dimineata pana seara, beau din bautura specifica turciei - raki. De aceia probabil ca ne-a si dat apa, capitanul, oricum rusii nu o beau. Poteca noastra se continua pe un drum mai lat. Trecem pe langa o fosta exploatare miniera. Si mergem, si mergem, ne tot uitam pe harta in speranta ca doamnele de mai inainte s-au inselat - dar aveau dreptate. 5 ore in cap am facut. Pana la Tekirova ne-am mai oprit pe o plaja si ne-am imbaiat. Eu imi amintesc ca in desert beduinii se bagau cu haine cu tot in apa si astfel pastrau mai mult timp umezeala si erau mai hidratati. Asa ca, desi nu ma intru in mare imbracata, imi pun hainele fara sa ma usuc sa sterg si chiar functioneaza smecheria sau e doar imaginatia mea ... hmmm.... Intalnim si niste refugii (ca la munte) - sau ideea de refugiu pe coasta Meditranei - un paralelipiped acoperit cu folie de plastic - cat sa nu bata vantul si sa nu intre nisip. Frumusetea drumului nu ni se mai pare asa impresionanta din cauza soarelui care arde si ne bate direct in cap. Dar ... nu avem de ales. Trebuie sa mergem inainte. Si ... la sfarsitul celor cinci ore prezise ajungem in Tekirova. Lunga statiune, mai mergem si prin ea cam 2 km. Tekirova este o statiune de complexe si hoteluri de lux, plina ochi cu rusi si magazine de blanuri. Ce cauta blanurile intr-un loc unde sunt 300 de zile de soare pe an? raspunsul este din seria Enigme nerezolvate
E deja noapte si suntem morti de foame si de sete. Gasim un restaurant undeva in centru si ne repezim spre el. Mancarea a fost foarte buna dar si foarte scumpa. Ne intoarcem iar cu microbuzele la Inka si corturile noastre dragi. Drumul a fost obositor. Mult mai obositor decat m-as fi asteptat. Adorm instant imediat.
Astazi este ultima zi in Cirali. Trebuie sa profitam din plin. Plaja pentru Larisa si Vamos si catarat pentru mine si Alex. La ora 16 parasim tabara. Este foarte greu sa ne strangem bagajele. In astfel de momente imi vine greu sa zambesc si ma simt trista. Plaja si marea si pietrele si soarele si campingul si totul m-au cucerit definitiv. Ma simt ca si cum as parasi o persoana foarte draga. Nu stiu daca si ceilalti simt la fel. Si mi-am promis sa ma intorc - nu intr-o zi (termen prea indefinit) - ci la primavara cand infloresc livezile de portocali. Ne pozam langa bar cu Ender, gazda noastra, si gata - plecam.
Un ultim gest super dragut, proprietarul magazinului de unde ne cumparam mancare in fiecare dimineata (am fost timp de aproape 2 sapt primii clienti in fiecare zi) ne duce cu microbuzul lui pana la statia de autobuze de la sosea. Cand am venit nu ne-am gandit sa luam orarul autocarelor spre Istanbul. Acum ne-am grabit putin pentru ca nu stiam exact cand avem masina. Din graba, odata ajunsi in Antalya ne cumparam bilete la o masina care pleaca peste 2 ore, ca apoi sa vedem ca aveam autocare din jumatate in jumatate de ora. Si ca sa fie cu mot, am luat bilete si la cel mai naspa autocar din parc. Intr-un fel tot raul spre bine, din cauza ca autocarul este mai urat - e mai gol. Asa avem fiecare cate un loc pe doua scaune. Prajituricile si ceaiul sunt bune, ca si la venire. Doar noi suntem mai tristi pentru ca cu fiecare kilometru ne apropiem de sfarsitul minunatului concediu in Turcia. Ajungem dimineata in Istanbul. Orasul e inca linistit. Ne cazam la un hotel langa gara si ca sa nu pierdem scurtul timp ramas plecam imediat la plimbare. Morti copti avem inca niste lucruri frumoase de vazut in Istanbul. Nu m-am plimbat pana acum atat de mult printr-un oras. Desi e foarte devreme - la Sfanta Sofia si la Moscheea Albastra sunt pest 500 de persoane la coada la intrare. Ne plimbam pe stradute pana seara. Bazarul Egiptean - construit in jurul anilor 1600-1660 ma impresioneaza in mod placut. Alergiile mele fac fata cu brio multitudinii de mirosuri de mirodenii. Tarabele sunt pline de pudre colorate , rosu, galben, portocaliu, caramiziu. Nu cunosc nici jumatate din ele. Iute, dulce, nuci, zarah, rahat, vanilie, cuisoare, scortisoara, sofran, boboci de trandafir, bucati de vinete si ardei uscati pe sfoara, lampi colorate, esarfe, bijuterii, ... Ne plimbam peste tot si mirosim si am gusta tot.
Cand iesim din bazar sunt deja ametita de atatea lucruri. Dar! mai avem e doar pranzul, pana seara ... nu trebuie sa irosim nici un minutel. Ne potolim foamea cu rahat turcesc si ne mutam in Grand Bazaar. Alta mancare de peste. Cladirea este imensa - un adevarat oras acoperit. Bijutieri, vanzatori de saluri si batice, covoare, lampi din sticla colorata, haine, de toate. Daca as avea bani as pleca cu tot bazarul. Nu am asa ca trebuie sa ma hotarasc doar la cateva obiecte - grea decizie, foarte grea decizie, ingrozitor de grea, decizia. Vizitam Muzeul Covoarelor - asezat intr-o veche baie turceasca. Ne impresioneaza salile si covoarele. Unele covoare sunt nu numai foarte foarte scumpe (mii de euro) dar si foarte frumoase, imaginatia mea ma transporta in 1001 si Una de Nopti. Intr-un final ametiti de atatea lucruri ne indreptam spre port sa mancam balik emek. Foarte multi barbati pescuiesc in mare. Imbracati cu pantaloni si camasa - evident. Unul dintre ei da la pisici ceea ce prinde - trebuie sa fie un om bun, sunt sigura. Ne plimbam pe inserate prin una din pietele de peste de pe malul marii.
Parca ma aflu la Holywood in fata unui decor imens de film - cu marea si orasul si luna si vapoare. Pana acum credeam ca in filme exagereaza. Luna pare uriasa. Unul dintre podurile ce uneste Europa cu Asia are luminite care isi schimba culoarea.
Copii din mine si Larisa privesc incantati spectacolul mai mult de un sfert de ora - timp in care baietii fac poze de noapte si se joaca cu aparatul foto. Este deja tarziu, ne mai plimbam prin taxim, bem bere la o terasa si pornim tot pe jos spre hotel. In toata viata mea de pana acum , chiar si cand am carat in spate rucsacul cat mine de greu, nu m-a durut spatele de la mers ca acum. Ma aplec sa iau ceva de jos si am senzatia ca o sa raman indoita. Toti sunt la fel de bosorogiti de mersul incontinuu. Cand m-am intins pe pat si s-au relaxat toti muschii a fost minunat dar nu mai minunat decat atunci cand ma durea spatele si picoarele si ma uitam de sus la Istanbul si la podul cu luminite. Am adormit repede, repede.E dimineata iar si ultima noastra zi in Turcia. In seara asta plecam la ora 23 catre Bucuresti. Pe Vamos il dor talpile de la ziua precedenta, pe Alex spatele, muschii mei sunt in greva si Larisa e singura care pare intreaga. Dar nu cedam. Mergem si azi. Si mergem. Si mergem. Avem destul timp de odihna in tren. Astazi se plimba si Adi cu noi. Nu stiu daca si-a inchipuit cat o sa mergem iar. Dar, datorita lui vizitam Cisterna de apa.
Construita de catre romani, Cisterna, este o sala imensa cu coloane in care se pastra apa, cea mai mare dintre mai multe astfel de bazine care se afla sub Istanbul. Are 163 pe 65 de metrii si un volum de 80 000 mc de apa. 336 de coloane de 9m inaltime sustin plafonul. La baza a doua din aceste coloane se afla cate un cap de medusa. Medusa din legendele romane. Apa era adusa in cisterna de la 19km - prin sitemul de apeducte care strabate orasul. Acum pe fundul ei s-a construit un pod si are doar cam 1 m de apa pe fund. Apa este plina insa de pesti, unii dintre ei foarte grasi. Impreuna cu Larisa ne tinem dupa o ghida care prezinta grupului ei cisterna. Asa aflu ca in bazin au fost mereu pesti - pe vremea romanilor pestii erau folosit la curatarea apei.Dupa declinul romanilor apa din cisterna nu a mai fost folosita decat pentru udarea gradinilor. De la cisterna ne ducem iar la bazar sa cumparam diverse. Apoi ajungem in alta piata de peste - unde de pofta si de foame mancam balik emek si ne uitam la un nene care face baie in marea neagra cu sosete in picioare. Suntem aproape de portul comercial si vedem destul de bine vasele care asteapta intrarea in Bosfor. Ne plimbam pe malul apei si din generozitate ne lasam pacaliti de un nene care vinde ceai pe malul apei. Platim in "aur" cele cateva paharele de ceai. Noroc ca mai mananca Alex niste zahar cubic. Cautam moscheea lui Baiazid. Nimerim langa o alta moschee in care se tine slujba - doar baietii sunt lasati sa intre si doar dupa ce s-au spalat bine de tot pe picioare. 
Eu si Larisa ne plimbam print-o piata de carti. Sunt foarte multe gravuri cu dervisi dansatori, cam scumpe pentru niste desene simple. Si carticele minuscule cu Koranul. Caiete si rechizite. Cred ca pe Adi incepe sa il doara piciorul deoarece cam de pe acum inainte il tot pierdem si il regasim. Ne plimbam din loc in loc si din magazin in magazin. Din cand in cand ne oprim cu intrebarea - "unde e Adi?" - uneori apare din spate, alteori il asteptam. Vroiam sa mergem la Hamam, baie turceasca dar e foarte scump. Oprirea la hamam este norocoasa caci chiar in fata pe strada se isca o bataie intre cetateni, vine tramvaiul si e inghesuiala mare. Am scapat cu viata. Vis a vis pe niste strazi mai mici sunt multi oameni care se roaga pe covorase - e impresionant. Si mergem si iar mergem. 
Ora de masa generala se apropie. Pe strazi in fata magazinelor proprietarii scot masute si scaunele si se pregatesc. Magazinele se inchid. Barbatii se aseaza la masa, isi toarna ceai din termosuri, incalzesc mancarea pe resou, mirosul de fasole si ciorba ne umple narile. Ne dam seama ca nu am mancat nici noi. Initial vroiam sa mergem intr-o piata de peste descoperita cu o zi inainte unde aveau hamsii prajite dar e destul de tarziu si ne indreptam spre gara totusi. In drumul nostru trecem si pe langa o bucata de apeduct. La un restaurant micut langa linia de tramvai mancam ultima noastra masa. Chelnerul foarte dragut imi arata cum sa mananc vinetele mele la gratar. Strangem ultimii bani ai fiecaruia si Vamos face ultimele cumparaturi. Ayran, bere, mai avem niste prajiturele din Cirali, niste castraveti ciudat cumparati din port, mere. La ora 23 ne urcam in tren - suntem iar rupti de oboseala de la mers. La revedere Istanbul. Promit sa revin. Güle, güle Türkiye. Görüşürüz.
ps. pozele sunt facute de Vamos si informatiile suplimentare luate de pe wikipedia.org
