Incercati sa va rupeti de cotidian pentru 60 de secunte. Relaxati-va, inchideti ochii si imaginativa ca plecati pentru 10 zile intr-un loc in care nu aveti nevoie decat de o sandale si costumul de baie. Aceasta este doar o parte din ce a insemnat Antalya pentru noi. Au trecut aproape doua zile de cand m-am intors si inca nu pot sa ma rup de vraja acelui loc.
Trebuie sa marturisesc ca sunt copilul muntilor verzi cu ape multe si zapada si brazi si stanci. Paradoxal, asa cum oameni diferiti se atrag, constat ca m-am indragostit de un loc cu nisip, plante tepoase si pesti.
Demult, in jurul anului 100 IC, regele Pergamonului, Attalos al II-lea, a ordonat oamenilor lui sa gaseasca „raiul pe pamant". Dupa o lunga cautare prin toata lumea au descoperit Antalya. Aici s-a intemeiat orasul Attaleia care mai tarziu a devenit Adalia si apoi Antalya. Faima binemeritata s-a raspandit asupra intregii provincii.
Cei peste 600 de km de coasta plini de plaje, mici peninsule, insulite si grote au facut ca de-a lungul istoriei aici sa isi gaseasca adapostul multe popoare ale caror calitati de navigatori intreceau ordinarul. Astfel, astazi, zona este impanzita de ramasite ale activitatilor piratilor si de vestigii romane si grecesti.
Ne-am hotarat sa plecam in pripa - cu doua saptamani inainte, fara a sti prea bine unde o sa ajungem si ce o sa facem acolo. Stiam insa ce vrem: relaxare, catarat si mers.
Dupa aproape 18 ore de calatorie cu trenul, pasapoarte si vami, iata-ne ajunsi in Istanbul, Cristina, Larisa, Alex, Vamos si Adi.
Prima impresie - aproape 80% din barbati sunt imbracati in pantaloni si camasa, chiar si cei care vand diverse obiecte pe strada. Apoi un amalgam de mirosuri, cladiri, nationalitati, din care pe rand se evidenteaza cate ceva. Ne-am indragostit pe loc de "balik ekmek" - un fel de sandvici cu peste proaspat prajit, ceapa si chifla calda, vandut peste tot in port si in pietele de peste. A se manca obligatoriu asezat pe malul marii privind la miile de vapoare, vaporase si ambarcatiuni diverse care roiesc zi si noapte pe apele Bosforului.Prima plimbare - Galata Tower. 
Drumuri inguste si scari in panta ne conduc la turnul construit in 1348 de catre colonia genoveza din Constantinopol. Scopul nostru: (inafara de vizitarea orasului?) sa cautam o chitara destul de mica si destul de usoara ca sa ne insoteasca de acum incolo in calatorie. Si asa am cunoscut o alta caracteristica a Istanbulului, magazine cu acelasi tip de marfa pe aceiasi strada - sau cum aveam sa aflam mai tarziu in aceiasi zona. Vrei sa cumperi un trombon? nu e nevoie sa pierzi o zi intreaga plimbandu-te intre cele 10 magazine din oras. Ai 20 de locuri aflate unul langa altul - toate cu instrumente muzicale. Candva si centrul Bucurestiului a fost organizat la fel, Selari, Blanari - nume de strazi dar si numele ocupatiei principale a locuitorilor lor. Cuvinte partial cunoscute ne ies in cale peste tot, altele ne amuza tare. Oare tot asa li se pare si lor limba romana?
Primul animal intalnit - cine vrea sa ghiceasca? - pisica. Un exemplar mare, de rasa, aproape cat un catel, ne-a intampinat cand am coborat din tren. Apoi le-am regasit peste tot, pe strada, pe acoperisuri, prin parc. Cand pisica preferata a adormit pe o bucata din haina profetului Mahomed, acesta a preferat sa isi taie haina decat sa o deranjeze.
Plecarea din Istanbul este abea la ora 18. Pana atunci ne plimbam pe strazi, aproape fara a avea o tinta precisa. Mancam borek - un fel de placinte cu diverse umpluturi si bem ceai pe malul Bosforului. Ne-am ales cam prost locul - vedere minunata si preturi pe masura. In Taksim privim magazinele scumpe si restaurantele. Reusim sa uimim cativa chelneri cerand "bira" la ora 10 dimineata "at this hour??" este raspunsul lor plin de consternare. Uitasem ca este Ramadam. Ramanem impresionati de tramvaiul metrou - despre care, citesc acum, ca este al doilea ca vechime in lume, dupa metroul Londonez. Ramane pentru data viitoare sa ma plimb prin metrou. Trecem pe langa Palatul Dolhambahce.
Stiu de ce mi-a placut chiar si vazut dinafara - este considerat o copie a Palatului Versailles datorita asemanari stilurilor arhitecturale. Pentru ridicarea lui sultanul Abdulmecid a cheltuit echivalentul a 35 de tone de aur. Cel mai mare candelabru de cristal de Boemia se afla inauntru. Ne oprim langa Muzeul Navelor si decidem sa il vizitam. Machete de vase din istoria Turciei, de la primele barcute pana la crucisatoare din Al Doilea Razboi Modial sunt prezentate in acvarii de sticla. Cateva costume nationale, harti (printre care si cele ale lui Piri Reis), lucruri personale ale lui Ataturk (fondatorul Republicii Turce si primul ei presedinte), un tun, resturile unui submarin, multe, multe, vapoare, o bucata din lantul care pe vremea imperiului bizantin inchidea trecerea navelor prin Hornul de Aur, ... se afla raspandite in interiorul si in curtea muzeului. Ascunsa intr-o firida am gasit si Speranta, nava lui Radu Tudoran. M-am simtit ca un copil in fata multor jucarii si m-a impresionat atentia pentru detalii mai ales la modelele care reprezentau ambarcatiuni vechi.
Este destul de tarziu, asa ca decidem sa ne intoarcem in gara unde ne asteapta rucsacii inghesuiti la maxim in doua cutii de bagaje.
In Turcia, din cate ne-am dat noi seama, se poate calatorii aproape oriunde cu autocarul. Numeroase companii au curse pe rute identice astfel incat poti gasi o legatura catre locul in care vrei sa mergi aproape la orice ora din zi. Catre Antalya - localitatea din care ne-am hotarat sa plecam spre mare si care este la o distanta de peste 800 de km de Istanbul, se pleaca din autogara Harem, aflata pe cealalta parte a marii. De la gara ajungem in port, unde ne felicitam ca am luat deja bilete la bac si traversam. De acum suntem in Asia. Larisa si Vamos ne previn despre obiceiurile turcilor in autocare: servesc ceai si prajiturele (miam) si dau cu spray pt mirosul picioarelor descaltate. Am incercat sa urmaresc un film la televizorul din autocar - nu inteleg nimic, un om ajunge intr-un sat si stie cand o sa ploua, in filrm apar doar doua femei. Adorm. Calatorim peste 10 ore, cu pauze la fiecare aproape fiecare 2 ore, in autogari imense. Parca aterizez intr-un aeroport foarte bine organizat si foarte curat de fiecare data cand ma trezesc. Se lumineaza si peisajul arid ma uimeste.
Autogara din Antalya este cea mai mare dintre toate - doua sau trei terminale, multe restaurante si multa verdeata imprejur. Este ora 5 dimneata. Il pierdem si il regasim pe Adi care plecase sa se uite la stele. Plecam mai departe, de data asta intr-un microbuz, spre Olympos. Pe harta arata o plaja micuta in apropierea unui munte - ambele situate pe Lycian way, una din cele mai frumoase "long trail" din lume. Microbuzul ne lasa langa o terasa - statia pentru masina care avea sa coboare la plaja. Este inca prea devreme - soarele abea a rasarit - ne este foame, cativa dintre noi tanjesc dupa o cafea si Alex abea asteapta sa isi incerce noua chitara. In consecinta ne asezam "la masa" pe terasa, langa frunzele unor palmieri. Este timpul sa facem cunostinta cu un alt obicei turcesc: acela de a manca la masute scunde, asezat pe perne. Minunat obicei. Soarele ne incalzeste usor, patronii localului abea se trezesc si ei, incepe forfota. Ne saturam cu placinte si ayran (iaurt cu apa - bautura specifica alaturi de ceai). O masina mai mica de data asta ne duce in Olympos. Credeam ca este un sat- orasel - m-am inselat - este o statiune pentru "backpackers". Fara hoteluri si piscine, doar pensiuni si multe case in copaci (tree house).
Care este primul lucru de facut dupa ce ai calatorit peste 40 de ore? o baie! si unde loc mai potrivit decat la malul marii. Toata lumea este deacord - primul nostru drum trebuie sa fie la Mediterana. Poteca trece prin ruinele unei cetati. Morminte si ziduri se ivesc din vegetatie. Si plaja ... nisip, mare albastru-verde, leandri pe margine, cateva stanci albe, vaporase cu panzele lasate ... anticii au avut dreptate. Este o bucata de paradis.
Pitim repede rucsacii intre leandri, ne punem costumele de baie si plonjam. Apa este ingrozitor de limpede si plina de pesti pe care aproape ca poti pune mana. Cand stau in picioare - vin si ma ciupesc - poate sunt un fel de alga uriasa pentru ei. Si pietre colorate, multe multe multepietre slefuite de valuri. Stau pe malul marii cu Larisa, valurile ne mangaie picioarele si radem la multitudinea de pietricele. Am redevenit copil. Larisa isi aminteste de videclipul lui Gwen Stefani - Life of Luxury - secventele in care Gwen este inconjurata de pietre pretioase. Visam cu ochii deschisi. Nu toti se lasa cuprinsi atat de mult de vise - Alex si Vamos pleaca in cautarea unui camping. Intamplarea, norocul sau priceperea lor ii fac sa gaseasca cel mai fain camping. Langa Olympos se afla localitatea Cirali. Situata din punct de vedere geografic pe valea dinaintea Olymposului (de la N la S), Cirali este un fel de 2 Mai asezonat cu liniste deplina, bun simt si curatenie. Aproape fiecare localinic si-a deschis o pensiune cu terasa pentru mancat, botezata fie dupa numele proprietarului fie dupa specificul casei, Casa cu portocali, Gradina de leandri, Casa cu lamai. La intrarea in Cirali dinspre plaja esti intampinat de doua astfel de pensiuni. Prima - luxurianta, verde, cu pauni si extrem de scumpa si a doua - campingul Inka - care va fi casa noastra pentru urmatoarele zile. Campam sub niste copaci imensi, in muzica celor de la The Doors. Ender, gazda noastra, asculta doar muzica buna. Punem corturile si ne reintoarcem pe plaja. Fericiti cei care si-au luat mastile de snorkeling, eu nu am asa ca ma multumesc cu ochelarii de piscina si cu apa sarata intrata pe nas.
Plutesti pe apa uitandu-te la pesti, soarele iti incalzeste spatele, iesi din apa, un vant usor iti face pielea gaina si te asezi pe un pat de pietre incalzite te soare ... ti se face prea cald, intri din nou in apa, plutesti ...
Spre seara, cu toata oboseala noastra, cuprinsi inca de tremuriciul calatoritului ne ducem la Himere (Chimaera). Yanar tas - pe numele turcesc. Si mai invatam o lectie - tot ce este de vizitat se plateste. Din Cirali mergem pe sosea aproape 3 km si apoi urcam pe un deal. Himerele sunt de fapt acumulari de gaz metan care ies la suprafata si ard - cam ca la aragaz, dupa parerea mea. Oameni stau in jurul lor, unii cu atitudini vesele, altii par ca se roaga sau poate sunt doar obositi. Noi deschidem prima sticla de Sharap (vin). O terminam destul de repede mai ales pentru ca nu ne-a dat prin minte sa ne luam si apa la noi. Pe drumul de intoarcere era plin de rodii - aflate din pacate in curtile oamenilor, si teama de taierea maini in caz de furt :) este maare. Gasim si cactusi cu fructe si Vamos se repede sa ia un fruct. Graba strica treaba - fructul era plin de tepi. Noroc ca am avut penseta la cort - si ca Larisa a avut rabdare sa ii scoata tepii din mana si buze. Altfel fructul parea apetisant. Mai tarziu am gasit o taraba unde vindeau fructe de cactus - le indeparteaza tepii si cam 1 cm din coaja, se mananca doar mijlocul.
Dupa atatia kilometrii, in ce-a de-a treia zi a noastra in Turcia, ne odihnim. Stam la plaja. Toata lumea se uita prin vizoare la pesti. Toti, cu exceptia mea, care nu am vizor si trag o fuga pana in Cirali la magazin sa imi cumpar. Sunt extrem de multumita. Plutesc pe apa. Alex se duce si se catara la stancile care ies din apa in partea dreapta a plajei. Lipseste cam mult si ma duc innot dupa el. Este pentru prima oara cand innot si vad fundul apei, innot cu vizorul si tubul pt aer de snorkeling. Mi se face frica cand sub mine nu mai vad pietre si bolovani ci albastru inchis. Senzatia s-a accentuat cand am intrat in curenti de apa rece. Il gasesc pe Alex care e super incantat ca se poate catara si apoi se arunca in apa. Mie stancile mi se par cam taioase pentru caratat - dar mainile mele oricum nu mai sunt obisnuite. Soare arde, dar nu foarte tare, deajuns cat sa fie nevoie sa imi dau cu crema de soare. Adun pietricele. Spre seara, cand ni s-a facut foame mancam la o pensiune - restaurant din Cirali. Adormim destul de repede. Atentie, privitul la pesti poate fi obositor!
Aproape mereu m-am trezit prima. Nu e vina mea ca nu pot sa dorm pe lumina dimineata. Pentru ca cu o zi inainte am facut plaja in partea dreapta ne hotaram sa mergem in partea stanga la ceea ce ni se parea a fi o insulita. Nu ne-am dat seama ca desi este doar ora 9 dimineata soarele poate sa arda destul de puternic. Si ca sa fie totul si mai rau, luam prea putina apa de baut cu noi. Pana la peninsula din stanga am avut de mers cam 20-30 de minute pe plaja. Dupa 10 minute suntem molesiti de caldura si ne oprim la o baie, dupa alte 10 minute - alta baie si cam tot asa pana am ajuns. Dar a meritat. In zona a fost demult demult un vulcan a carui lava la impactul cu apa a format bariere naturale si recifuri. Ceea ce ni se parea noua a fi o insula este de fapt o peninsula. Facem plaja feriti de privirile celorlalti - doar noi 5. Ne balacim in cadite naturale.
Parca sunt mai multi pesti aici, si mai multa vegetatie marina. Vamos gaseste o anemona si carcase de arici de mare. Gasesc si eu multi melci - cele mai frumoase cochilii sunt locuite de racusori si crabusori cat unghia si nu vor sa le cedeze deloc. Asa ca ii arunc in mare. Ne dam cu ulei de masline pentru protectie solara si bronz cat mai frumos. La intoarcere urcam peninsula si ne facem o parere despre cum ar arata muntele Olympos sau Tahtalı Dağı in turca. Arid, cu plante tepoase si uscate - total diferit fata de iarba verde de acasa. Intr-un cuvant - cam neinteresant cel putin pentru moment asa ca renuntam sa il mai urcam, mai ales ca soarele arde zdravan. De data asta nu ne mai intoarcem pe plaja ci pe drumul care o insoteste pe margine pe langa pensiuni - aici sunt copaci ca niste umbrele si peisajul pare desprins dintr-un film cu Africa. Alex este foarte hotarat ca trebuie sa existe in zona un topo al traseelor de catarat care se vad pe multi pereti in zona. Drept urmare ne deplasam toti pana la Kadir House, o pensiune cu casute in copaci, aflata la intrarea in Olympos. Cam departe de plaja. La Kadir cred ca se strang toti cei care nu au pretentii prea mari si le place atmosfera de tabara de vacanta. Asa si arata interiorul. O curte cu sala de mese si bar in centru, langa un teren de volei, mese in aer liber si pe margini casute de lemn. Majoritatea casutelor ni se par niste cotete pt ca nu au ferestre si arata destul de mici ca spatiu. Poate inauntru sunt foarte curate. Toate sunt denumite, exista si "Weeding ..."care cred ca este topul topurilor pentru proaspat casatoriti - doar ca casuta asta e construita pe un stalp si ma intreb daca nu se clatina in anumite momente. O turcoaica beata vine sa isi faca poze cu mine si cu Larisa - asta ne dam seama dupa 5 minute in care ea tot arata spre aparatul foto si spre Vamos. Ea ii spunea ceva pe turceste lui Vamos, Vamos ii spunea in romana ca nu intelege si ea iar ii spunea ceva ... o discutie de tot hazul. Mancam Pide - varianta de piza turceasca cred. Sunt foarte organizati la Kadir. Au scoala de catarare, organizeaza excursii - canyoning, scuba diving, au internet si vand ghiduri si carti. Alex isi cumpara o carte cu traseele din Antalya. Gasim si zona in care suntem si e foarte entuziasmat pt ca este a doua ca numar de trasee din carte. Pana acum nu stiam ca voleiul este una din pasiunile lui Alex - se joaca timp de vre-o 2 ore incontinuu. Bem Efes. La plecare, Alex darama totemul satului din greseala - niste pietre puse unele peste altele, eu ma supar, el nu il mai poate reface. Pietrele au cazut peste alte pietre. Intoarcerea la cort este cu cantec. Avem vecini in camping si acestia ii invita pe baieti la un pahar. Vecinii fiind de fapt doua turcoaice. Una dintre ele prietena cu Ender (proprietaul locului) si cealalta venita cu prietenul ei. Eu si Larisa ne culcam si nu putem sa dormim din cauza lui Alex care canta in stilul propriu - adica foarte tare, si ne macina si grija de turcoaice :) . Petrecerea lor se termina tarziu in noapte. Planurile noastre de mers pentru astazi sunt de plaja si catarat - ceea ce si facem. Stam la soare si in apa. Adi este plecat la scuba diving - a facut un curs in Bucuresti si acum vrea sa puna in practica proaspatul brevet de invatacel in ale scufundarilor. Sunt mai multe trepte la care se ajunge pe masura ce acumulezi cat mai multe scufundari si deci experienta. Cand s-a mai potolit soarele ne ducem la o faleza de catarat aflata la 5 minute de mare. E racoare si umbra ceea ce ne bucura pentru moment, apoi mie si Larisei ni se face frig. Alex isi alege un traseu in care intr-o fisura, element care nu cheie, statea o soparla.
Soparlele musca? Daca e agresiva? De la niste turci cataratori, pe care ii cunoscusem cu o seara inainte la Kadir, alfam ca acolo se pare ca e casuta soparlei si nu prea si-o paraseste. Pana la urma Alex isi ia inima in dinti si baga mana in fisura. Scapa cu viata si cu mana intreaga. Cand am inghetat deja prea tare ne mutam la soare pe stancile de langa mare. Toata zona e impanzita de dafini. Unii dintre ei au o boala, o ciuperca rosie pe trunchiul copacului care il face sa arate foarte ciudat. Se insereaza, eu cu Alex mergem iar pana la Kadir ca sa stabilim o tura de canyoning pentru a doua zi. Inghet in timp ce Alex joaca iar volei, vre- odoua ore aproximativ. Bem Sharap in divane langa corturi, ne intanim cu Adi care ne povesteste despre scuba diving, ne uitam la pozele cu pesti ale lui Vamos si mai sortam din ele. Adormim. Astazi e ziua de canyoning. De dimineata aflam ca se amana deoarece noi suntem cinci si ei nu fac decat cu grupe de 6 - decidem sa platim si pentru al saselea si ne trambalam la Kadir. Aici il asteptam pe Olcay - ghidul nostru, un catarator turc foarte simpatic. Datorita pasiunii comune devenim prieteni. Canionul se numeste Goynuk si am impresia ca se afla pe muntele Olympos. Piatra alba si apa foarte rece. Daca nu aveam costumele de neopren de la Kadir nu am fi putut sta. Facem foarte multe poze. Cel mai impresionant a fost o saritura de la 5 metrii intr-o cadita de apa langa o cascada. Lui Vamos ii este frica de saritura si il inteleg. Nici eu acum 1 an nu as fi putut sa sar. Dupa ce m-am desprins de stanca senzatia de gol e coplesitoare, si primul lucru pe care l-am gandit a fost "nu mai fac asta", apoi a venit valul de adrenalina care a spus " daaaaa, super, mai vreau". Totusi nu am sarit decat o data pt ca urcarea pe stanca se facea pe o scara de coarda (care cred ca era dinamica) si aveai o senzatie super ciudata cand se lasa cu tine in jos. Larisei, neobisnuita cu alungirea corzii, i-a fost foarte greu sa urce. Mi se face frig si imi tremura picioarele. Toti avem buzele vinete. Cu toate astea m-as mai plimba inca de 3 ori prin canion. Nu este foarte lung dar pentru "prima data" ma impresioneaza mult. La intoarcere, in pretul excursiei este insclusa si o masa la unul din restaurantele patronului de la Kadir. Mancam pastrav copt in farfurii de piatra, paine cu unt, verdeata si salata, si o un desert nemaipomenit. Un fel de prajiturica proaspat coapta cu inghetata pe deasupra. Una din cele mai frumoase zile in Antalya. Suntem super incantati si ne promitem sa revenim in canion. Spre seara oboseala se simte si adormim repede.
Astazi ne recuperam dupa canyoning. Din nou soare si plutit pe apa. Vad niste pesti rosii. Ne-am mutat la stancile de langa peretele de catarat. Alex si cu Adi se duc la catarat in alt loc dupa care vin si ei langa noi. Vamos dezlipeste un arici de mare de pe stanci si ne uitam la el. E foarte fragil in ciuda tepilor care ii acopera jumatate de corp. Larisa aduna melci vii, isi face ferma si nu ii lasa sa plece. Unii dintre ei sunt mai lenesi altii par foarte vioi. Seara petrecem ca si pana acum, pe divan cu Sharap.
E duminica deja si ne dam seama ca nu mai avem chiar asa multe zile de stat la soare. Trebuie sa vedem mai multe asa ca mergem catre sud. Sambata ne-am tot codit, initial vroiam sa plecam din Olympos si sa ne mutam cu catel si purcel altundeva. Larisa a venit cu o idee mai buna. Sa ramanem in continuare in camping si sa facem excursii de o zi inspre nord sau sud. Zis si facut. Dis de dimineata luam masina spre sosea, de unde plecam cu alt autobuz catre Myra. De-a lungul coaste s-a construit foarte mult in ultimii ani. Soseaua urmeaza un drum sinuos pe langa mare. In curbe stranse vad mici plaje de 5mp si uneori cate un restaurant cu umbrelute, acolo unde e suficient loc. Trecem pe langa blocuri recent ridicate locuite doar pe jumatate. Myra este un vechi oras lycian in care pe rand au stat lycieni, greci, romani si turci. Orasul de azi se numeste Demre. Pe langa ruinele unui amfiteatru roman si a mormintelor in stanca, care apar pe toate pliantele, in Demre a trait si a fost episcop Sfantul Nicolae, cel a carui zi se sarbatoreste pe 6 Decembrie. In anul 2000 guvernul Rusiei a daruit orasului Demre statuia din bronz a Sfantului Nicolae (dupa modelul ortodox rusesc). Cativa ani mai tarziu, primarul orasului a inlocuit aceasta statuie cu statuia unui Mos Craciun - mult mai usor recognoscibil de catre multimea de vizitatori straini din oras. Cealalta statuie desi cu o valoare mult mai mare se afla acum intr-un colt al bisericii sfantului. A fost foarte ciudat pentru mine sa il vad pe Mos Craciun langa palmieri. Pentru a creste faima orasului, cred, turcii au facut din doua persoane diferite Sf. Nicolae si Mos Craciun una si aceiasi persoana. Dupa ce ne-am plimbat putin prin bazarul din Demre, ca niste turisti adevarati, ne-am indreptat spre ruinele orasului Myra.
Nu ne asteptam sa fie departe si ne-am inselat - am mers mai mult de jumatate de ora pe jos, alergand din umbra in umbra. Ruinele amfiteatrului roman sunt impresionante - pietrele parca poarta inca urma lucrurilor care s-au petrecut aici. Senzatia pe care o am e ciudata. Speram sa putem vedea mormintele din piatra de aproape dar este interzis. La iesirea din ruinele antice trecem iar printr-un bazar plin de turisti si multa lume ne confunda cu spanioli. "Buenas dias" . Perspectiva a mai mult de juma de ora de mers prin soare este ingrozitoare si ne bucuram cand un nene cu sapca de capitan de vas ne abordeaza. Propunerea lui este sa ne duca cu barca sa vizitam orasul scufundat de la Simena. Dupa o consultare scurta si o incercare de negociere a pretului nereusita batem palma. Alex, Larisa, Vamos si Adi urca in masina unui prieten al capitanului iar eu merg cu capitanul pe motocicleta. Depasim masina cu ceilalti de cateva ori, noroc ca am ochelarii de soare si ca nu stiu prea bine unde e vitezometrul. Ma panichez putin cand in viteza capitanul imi arata niste ruine cu mana. Spre norocul meu ajung teafara. La negociere, capitanul ne spusese ca are barca cu fund de sticla - ca sa vedem orasul scufundat. Fundul de sticla era un gemulet oarecum etans langa motor si barca o barcuta. Dar daca pluteste e perfect. Iesim pe mare si ne indreptam spre insulele piratilor.
